Am ajuns la Tokio într-o dimineață strălucitoare (cam prea strălucitoare pentru mine, după un zbor foarte lung în care nu am putut dormi nicio clipă), dar toată oboseala cred că mi-a pierit din prima clipă când am pășit în afara aeroportului și am văzut pentru prima oară orașul. Așezarea. Metropola. Citadela SF. Nici nu prea știu cum să-i spun ca să îi nimeresc exact esența.

Nu prea îmi dorisem să ajung la Tokio, deoarece prieteni români avuseseră bunăvoința să mă streseze spunându-mi că nu e un oraș prietenos, că e extrem de scump, că te poți rătăci ușor, că totul, absolut totul este în limba japoneză și e foarte greu să te descurci.

Așa că, în mașina care mă ducea spre hotel, privind la autostrăzile desprinse dintr-un roman de science fiction (nu, nu voi face nicio comparație cu drumurile din România, chiar nu are niciun sens), mă gândeam oare ce mă așteaptă.

 

Șoferul de taxi, tăcut, cu un stil de condus elegant și cu mănuși albe, m-a lăsat în fața hotelului după ce s-a înclinat de mai multe ori, iar acolo am fost preluată de mai mulți membri ai echipei de la Hilton, care nu numai că vorbeau perfect limba engleză, dar păreau extraordinar de fericiți că am ajuns și că voi ocupa o cameră în hotelul lor.

Camera – da, la etajul 20 sau 30, nu mai știu exact, destul de sus cât să am o panoramă uluitoare asupra unei mari părți din oraș. Și, dacă ziua era impresionant, noaptea, când toți zgârie-norii își aprindeau luminile, ca și autostrăzile supraetajate, chiar mă simțeam ca în Matrix sau în alt film cât se poate de futurist.

Tokio poate fi foarte intimidant la prima vedere, e adevărat. Însă am apreciat enorm faptul că japonezii, chiar nu știu cum, au reușit să îi dea o semnificativă latură umană, astfel încât, atunci când ieși la plimbare, chiar nu te simți copleșit, ci uimit ca un copil și dornic să descoperi tot mai mult. Mereu este ceva care te binedispune sau te face să râzi sau să te miri, exact ca surpriza din camera mea de hotel, dotată cu toate echipamentele tehnologice state-of-the-art, iar în baia care oferea cea mai minunată panoramă asupra orașului – the final touch, o rățușcă galbenă cu care să fac baie, în caz că mă plictisesc, probabil.

Am vizitat, evident, Ginza, unde, într-adevăr, am căscat gura și ochii la branduri, magazine și prețuri. Cartierul este extrem de populat, clădirile sunt înalte și intimidante, dar, cu toate acestea, l-am găsit mult mai interesant și mai prietenos, mai viu decât Manhattan. Parcă e mai mult soare, iar oamenii sunt mai… umani.

Am vizitat piața de pește, unde mi-am dat seama, cu certitudine, că nu sunt făcută pentru mâncarea japoneză – da, m-am minunat și m-am bucurat să văd atât de multe specii exotice de pește și de fructe de mare, dar, în același timp, tot ceea ce pentru Domniile Lor este o delicatesă, pentru mine ar fi echivalat cu un dezastru. De altfel, într-o săptămână petrecută în Japonia, am slăbit vreo trei kilograme și am fost foarte aproape și de o problemă diplomatică: la un restaurant exclusivist, unde am fost invitată de gazde, ni s-au tot adus boluri peste boluri de haute-cuisine japoneză tradițională. Am încercat, m-am străduit, am făcut tot posibilul, dar nu am reușit să fac mai mult decât, în cel mai mult caz, să gust din ele. Și m-am gândit că, dacă mănânc foarte puțin, e OK, nu se va observa. Nu luasem însă în calcul tradiția japoneză, conform căreia chelnerul nu îți va lua din față un bol care nu este gol. Așa că, spre final, eu eram singura care avea în față vreo 15 boluri. Am încheiat însă apoteotic cu sticky rice, o altă delicatesă – după neinformata mea părere, pur și simplu orez alb fiert, pe care, de foame, l-am mâncat până la ultimul bob.

Nu am reușit să mă împrietenesc nici cu versiunea lor de fondue din carne – adică multe soiuri de pește și fructe de mare în stare crudă, pe care le poți fierbe după pofta inimii în cratița clocotindă din fața ta.

Iar vârful experienței noastre culinare a venit la un restaurant tradițional, unde bucătarul a făcut un gest frumos și ne-a pregătit un mic dejun american. Adică așa cum credea el că este un mic dejun american. Rezultatul nu era, după părerea noastră, neapărat comestibil, așa că am încercat să ne fofilăm, pe românește. Însă șefa de sală a avut o scurtă discuție cu bucătarul, care ne-a transmis că se va simți jignit dacă nu mâncăm tot. Foarte jignit. Închipuindu-ne deja scene de harakiri, am pus mult muștar și am mâncat fără comentarii.

În Tokio am avut bucuria să vizitez și unul dintre cele mai vechi ateliere de katana, unde vechile săbii ale samurailor se realizează, și astăzi, manual, de artizani care știu să le execute astfel încât să reprezinte și o armă, dar și o operă de artă. Nu intru în detalii anume ce se poate face cu o sabie katana, dar atât lama, cât și mânerul sunt, cu adevărat, capodopere ale spiritului creativ și artistic uman.

Eu nefiind foarte interesată de spiritualitatea orientală, vizita la străvechile temple m-a animat doar din punct de vedere arhitectural (impresionant) și antropologic (la fel de impresionant). Un prieten s-a aventurat să consulte o zeitate care arăta foarte intimidantă, iar bilețelul l-a informat că în foarte scurt timp va muri, astfel încât nu a prea mai fost în apele lui după aceea.

Tokio e un spectacol în sine, așa că am preferat să merg foarte mult, mai ales pentru a vedea oamenii – de la tinerii care par perpetuu adolescenți, cu moda lor foarte aparte, până la bătrâna generație care pare că nu are absolut nimic în comun cu copiii sau cu nepoții. În metrou, am văzut mai multe cupluri în vârstă, ceea ce m-a bucurat. Însă ghida noastră japoneză m-a informat că asist la fenomenul „frunze ude“ – bărbații japonezi din vechea generație și-au închinat viața muncii, din dorința de a reconstrui Japonia după cel de-al Doilea Război Mondial, așa că nu au avut aproape deloc timp pentru familie. Timp de zeci de ani, soția a luat toate deciziile în casă, a crescut copiii, și-a format o rețea de prietene etc. După pensionare însă, bărbații s-au regăsit fără niciun scop, neștiind ce să facă dintr-odată cu atât de mult timp liber, astfel încât s-au lipit de soții ca niște frunze ude și nu se mai dezlipesc de ele. Ceea ce poate părea cumva romantic, însă a condus la o rată crescută a divorțurilor, intentate de femeile exasperate.

Frumos, futurist, tradițional, trist, animat, epuizant – așa a fost pentru mine Tokio, un loc unde m-aș întoarce și mâine.

(Material apărut în numărul din iulie al revistei ForbesLife România)